Viața e prea scurtă pentru lecturi obligatorii

Am reușit de ceva vreme să abandonez cărți începute ce se dovedesc a nu fi pe placul meu, indiferent de progresul făcut. Se întâmplă totuși uneori să revin la vechi obiceiuri și să mă ambiționez să termin anumite cărți, doar pentru a constata intr-un final că a fost o pierdere de timp.
De cele mai multe ori convingerea inițială că imi va plăcea o anumită lectură, recenziile pozitive, premiile primite sau nominalizările unei cărți sunt factori ce mă determină să persist în finalizarea lecturii.
Pentru că e inceput de an și încă vremea bilanțelor, mă voi opri la trei romane publicate în România în 2019 pe care le-am terminat, însă aș fi putut la fel de bine să nu o fac.

Martor mi-e Dumnezeu de Makis Tsitas
Aceast roman probabil că nu ar fi intrat in top 3 dacă nu l-aș fi așteptat cu atâta nerăbdare. Prima copertă, titlul și mai ales coperta patru mi-au creat o imagine distorsionată și așteptări total nerealiste cu privire la personajul principal. Am crezut că o să mă inspire, că o să am epifanie după epifanie pe măsură ce voi parcurge paginile, că este vorba despre drama omului de rând în timpurile noastre, despre decizii și povești de viață ce inspiră. Este o dramă, dar nu cea pe care mi-o imaginasem. Chrysovalandis, personajul principal, are 50 de ani și o listă de probleme lungă, acoperind toate sectoarele vieții sale.
Scris la persoana întăi, personajul principal relatează diferite întâmplări din viața sa, nesfiindu-se în a-și exprima opiniile sexiste, misogine, rasiste, xenofobe. Ipocrit, neadaptat, iluzionându-se la tot pasul și cu o sănătate mentală îndoielnică, acest personaj nu a reușit să-mi stârneasca simpatia. Nici amuzant nu este. Până la jumătatea romanului așteptam momentul în care firul narativ va lua o întorsătură ce va transforma lectura într-o doză bună de umor, în stilul lui Johhny Kennedy Toole în “Conjurația imbecililor”. Acest moment nu a apărut.
Tonul general ostil și negativ mi s-a părut obositor, însă am parcurs toate paginile sperând că măcar la final voi înțelege de ce acest roman a fost premiat în 2014 cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene și de ce a fost tradus în atâtea țări. N-am înțeles și nici cu altceva nu m-am ales.

Păcăleala de Domenico Starnone
Cu ce ne ademenește coperta patru:
“Păcăleală este o dramă elegantă despre ambiție, legături de familie și înaintarea în vârstă, care depășește limitele obișnuite și previzibile, scrisă de unul dintre cei mai mari romancieri italieni contemporani. Un portret superb, uneori tulburător al relației dintre generații, care atinge adevărurile fundamentale. Library Journal
Inteligent și plin de emoție… Acest roman multistratificat încurajează lectura repetată pentru a descoperi interpretări noi și subtile. Publishers Weekly
Tulburător și extrem de bine scris… Entertainment Weekly”
Citisem “Noduri” de Domenico Starnone, un roman pe care-l devorasem cu plăcere într-o seară, o lectură destul de ușoară, dar care abordează dintr-o perspectivă interesantă relațiile din cadrul unui cuplu, relațiile de familie.
“Păcăleala” însă pare o lucrare predată editorului pe ultima sută de metri pentru a respecta termenul de predare agreat. La fel ca personajul principal, care simte că-și pierde talentul și inspirația, autorul pare să se fi chinuit să redea această poveste ce a sfărșit prin a fi slab creionată din punctul meu de vedere. Personajele principale, un ilustrator de succes și nepotul său de patru ani, interacționează cu stângăcie și nefiresc de multe ori; nu asta pare să fie însă intenția autorului. Revelația zilelor petrecute împreună de bunic și nepot e schițată artificial și forțat din perpctiva mea.
O poveste scrisă când ce ai de spus nu a dospit îndeajuns.
Nu cea mai rea lectură, dar cu siguranță sunt alternative mai bune chiar și pentru zile leneșe pe șezlong.

Oameni normali de Sally Rooney
“Salinger al generației Snapchat”. Cât de bine sună, dar, din nou, așteptările mele au fost diferite de realitatea acestui roman.
A citit cu adevărat Barack Obama această carte în 2019 și a recomandat-o? Sunt oarecum sceptică…
După prima treime care mi-a trezit oarecum interesul, lectura a fost foarte dificilă, întrucât substanța pare a lipsi ambelor personaje. Cine e de fapt Connel? Cine e Marriane și de ce caută aceste relații în care e tratată atât de josnic? Descrieri, trăiri, dialoguri banale, repetitive.
O lectură ce te incarcă negativ și care în final nu te îmbogățește cu nimic. Am eșuat să înțeleg de ce acest roman este atât de apreciat, de ce a primit premiile care i s-au acordat.

Când vine vorba lecturi, și beletristică în mod deosebit, totul este, bineînțeles, subiectiv. În funcție de experiențele de viață, momentul în care ne întâlnim cu un autor, putem rezona sau nu cu o lectură. Pentru mine acestea au fost incursiunile literare mai puțin reușite ale anului 2019.

Poveste depre oameni invizbilli

Născut în 1893 sub numele Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen, scriitorul și-a ales pseudonimul Hans Fallada din poveștile fraților Grimm. În adolescență s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, acest lucru contribuind, aparent, mai târziu, la dependența de morfină. La 18 ani cade de acord cu un prieten să se împuște unul pe altul într-un duel simulat, în urma căruia prietenul lui Hans Fallada moare. Fallada încearcă fără succes să se sinucidă și sfârșește într-o instituție psihiatrică. Fără studii liceale finalizate, cu epsioade de dependență de alcool și droguri, a fost condamnat de două ori la inchisoare datorită unor înșelăciuni la locul de muncă. A avut diverse slujbe în agricultură, turism și jurnalism. Toate acestea sunt câteva frânturi din biografia unui scriitor care, cu siguranță, nu a avut o viață banală sau ușoară. Tumultul acestei vieți a generat probabil combustibilul necesar pentru anumite părți ale operei sale. Există trăiri și dialoguri ce nu pot fi exclusiv rodul imaginației.

Romanul “Și acum ce facem, micuțule?” spune povestea lui Johannes Pinneberg și a Emmei Morschel, care, tineri fiind și la începutul relației, se decid să se căsătorească pentru a crește împreună copilul ce urmează să-l aibă. Fără să-și fi făcut planuri de viitor și cu condiții financiare departe de invidiat, amândoi sunt înarmați doar cu încrederea în iubirea dintre ei și credința că, într-un fel sau altul, lucrurile se vor rezolva.

Ne aflăm în Germania, în timpul marii crize economice (1929-1933), cu tulburări politice și un climat economic deloc favorabil, când pentru omul de rând simpla supraviețuire putea fi o adevărată provocare.
Personajele principale se târăsc de la o zi la alta în cele mai modeste condiții, din ce în ce mai vlăguiți de incertitudine, umilințe și lipsa oricăror perspective. Îi urmărim pe tinerii soți Pinnberg cum se mută dintr-un loc intr-altul, sperănd la o întorsătură favorabilă a lucrurilor, doar pentru a se afunda mai rău.

Pentru Johannes Pinneberg găsirea unui nou loc de muncă nu aduce o bucurie de durată, căci fiecare bănuț trebuie în continuare drămuit cu mare atenție, iar la scurt timp apare stresul dat de presiunea locului de muncă. În teorie, poziția unui vânzător la un magazin de confecții pare a fi o slujbă destul de lejeră, fără prea multe bătăi de cap. Însă impunerea unuei cote minime de vânzări pe lună, setată la o valoarea destul de mare, îi induce lui Pinneberg un asemenea stres, încât își pierde din șarmul natural pe care-l avea de obicei în interacțiunile cu clienții și devine clar că e doar o chestiune de timp până cănd va claca.
Și odată ce declinul se accelerează, episoadele umilitoare cresc în frecvență până când personajul simte că pur și simplu “nu mai aparține acestei lumi, că e alungat pe bună dreptate: aluncase, se scufundase, era terminat. Ordine și curățenie: fuseseră odată. Muncă și o pâine sigură: fuseseră odată. Avansare și speranță: fuseseră odată. Sărăcia nu înseamnă numai mizerie, sărăcia e și o vină, sărăcia e și o pată, sărăcia înseamnă suspiciune.”(pag. 351)

O descriere a sărăciei și a sentimentelor induse de aceasta care a fost și este valabilă dincolo de Germania marii crize economice.

Ce dă putere personajelor? Iubirea. Este o iubire simplă, care va dăinui.

Ce nu am apreciat la ediția în limba română a fost traducerea numelui de alint folosit de Pinneberg, care i se adresează Emmei cu “Mielușica”. Tare greu mi-a fost să trec peste “melodicitatea” acestui nume folosit și să empatizez cu personajul principal feminin și cu soțul ei, dată fiind imaginea stereotipă a acestui cuplu, formată instant in mintea mea la apariția acestei “Mielușele”. A fost vreodată cineva apelată cu acest diminutiv în toată istoria României? Mie mi-a stricat un pic din savoarea lecturii. Aș fi fost mulțumită cu păstrarea numelui în germană (Lammchen) însoțit de o notă explicativă la subsolul paginii, eliminând astfel conotațiile peiorative ale acestui diminutiv.
Aș recomanda ca acest roman să fie citit inaintea romanului “Fiecare moare singur”, cel din urmă fiind mai captivant din punctul meu de vedere, personajele și intrigile fiind mai complex construite. Dealtfel, a citi operele unui autor in ordine cronologică pare să fie mereu o idee bună.


”Povești adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape”

Înainte să citesc povestirile Luciei Berlin, dacă cineva mi-ar fi spus ca a izbucnit in plâns citind o povestire scurtă, aș fi suspectat persoana respectivă de oareșce instabilitate emoțională. Pentru că, până să ajung la volumul de povestiri Manual pentru femei de serviciu, aveam impresia că, în cazul povestirilor scurte, de cele mai multe ori, până se conturează decorul, se trage cortina și s-a dus momentul; altfel spus, credeam că nu e posibil să te conectezi cu adevărat cu un personaj, o idee pe parcursul a doar zece-cincisprezece pagini.

Lucia Berlin are insă capacitatea de a creiona fundalul, personajele și de a seta atmosfera după doar câteva fraze. Un astfel de exemplu este inceputul povestirii ”Carpe Diem”: ”De cele mai multe ori, sunt împăcată cu faptul că îmbătrânesc. Sunt lucruri care mă săgetează însă, cum ar fi patinatorii. Cât de liberi par, picioarele lungi care alunecă, părul care le flutură pe spate. Altfel mă bagă în sperieți, cum ar fi ușile automate ale trenurilor expres regionale din San Franciso Bay Area. Așteptarea lungă înainte să se deschidă ușile, după ce trenul s-a oprit. Nu foarte lungă, dar prea lungă. E criză de timp.” (pag. 175)

Ce este deosebit la acest volum? Autenticitatea.

În spatele povestirilor se regăsește o persoană puternică, cu multe experiențe de viață, care iși expune cu sinceritate propriile trăiri, combinându-le cu elemente fictive. Titlul acestei postări reprezintă un citat dintr-o declarație făcută de unul dintre fiii ei după moartea autoarei. De-a lungul vieții, Lucia Berlin a trăit în multe locuri: SUA, Chile, Mexic și a schimbat diverse locuri de muncă, ocupând poziții ca: profesoară de liceu, centralistă, funcționară într-un spital, femeie de serviciu, secretară etc. Experințele de lucru, creșterea celor patru fii, episodul dependenței de alcool, timpul petrecut alături de sora ei diagnosticată cu cancer in stadiu terminal, relația dificilă cu mama sa, toate sunt experiențe pentru care scrisul trebuie să fi constituit un soi de act terapeutic.

Dintre pagini răzbat empatia, înțelegerea față de pornirile umane, compasiunea, tristețea, nostalgia, regretul, durerea, acceptarea cu seninătate a anilor care trec, aprecierea bucuriilor simple ale vieții. Toate acestea sunt redate cu naturalețe și, pe alocuri, cu un umor aparte, cu care am rezonat.

Volumul publicat de Editura Art mi-a trezit interesul și față de Lydia Davis, care semnează prefața pe care am citit-o cu interes, fără să mă lupt cu tentația de a sări pagini sau paragrafe, cum fac adeseori când incep cu sectiunea cuvânt-inainte a unei cărți. Există trei volume ale autoarei disponibile în librării, volume pe care nu le-am observat până acum și pe care le-am adăugat in wishlist.

Mi-ar fi plăcut ca Lucia Berlin să fi dus la bun sfârșit măcar una dintre cele două incercări de a scrie un roman; sunt convinsă că și dacă ar fi fost slab, ar fi fost bun.

Fiecare moare singur

Hans Fallada este un scriitor de care nu auzisem pana in primavara acestui an, cand cei de la editura Art au reeditat in minunata serie Carti Cult romanul “Fiecare moare singur”. Coperta sa deosebita si titlul atat de sincer si indraznet mi-au atras atentia la un targ de carte de la care nu am putut pleaca fara aceasta fermecatoare editie. Au mai trecut cateva luni pana m-am apucat de ea, intrucat ma asteptam la mai bine de 700 de pagini de “doom and gloom”. Experienta a fost insa cu totul alta.
Publicata initial in 1947, pornind de la fapte reale, romanul spune povestea unor cetateni ai Berlinului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Personaje care incearca in felul lor unic sa opuna rezistenta sistemului nazist si sa faca fata interactiunilor si dialogurilor absurde, ce devin parte a realitatii lor zilnice sau, pur si simplu, sa evadeze din realitate. Tradusa in engleza si publicata pentru prima data in UK in 2009, la mai bine de 60 de ani de la prima sa aparitie, cartea s-a bucurat de un succes atipic pentru o carte atat de veche. Aparitia sa in top 50 al editurilor din UK la vremea acea nu e insa suprinzatoare.
Forta narativa a autorului este una aparte. Multe paragrafe creaza atmosfera filmelor din anii 40-50, acelea in care interventiile naratorului aduc un plus de valoare povestii, accentuand suspansul sau subliniand o perspectiva, care altfel ar fi putut ramane neobservata. Coperta se potriveste de minune acestei atmosfere “alb-negru”.
Titlul alternativ al romanului este “Singur in Berlin”, denumire aleasa de editura Polirom cand a publicat acest roman in 2012. Prefer titlul editiei publicate de editura Art; probabil ca fara nota usor dramatica a acestuia ar mai fi trecut cativa ani pana sa-l descopar pe Fallada.
Personaje ramase fara speranta, indivizi marunti ce capata putere intr-un sistem ce ofera autoritate celor usor de manipulat pentru a controla la randul lor, farmecul trist al unui oras surprins intr-o perioada plina de nelinisti, toate inchegate intr-o poveste atemporala din perspectiva naturii umane. O poveste captivanta, presarata pe alocuri cu umor negru, suspans si franturi de dialoguri absurde. Interesant ca, uneori, aceste dialoguri suna foarte familiar, rezonand intr-o oarecare masura cu discutiile pe care le avem in zilele noastre in anumite imprejurari: conversatii cu angajati ai diferitelor institutii, dialoguri pe casa scarii, dezbateri corporatiste etc.

Nu as fi crezut ca povestea unui cuplu simplu din Berlinul celui de-al doilea razboi mondial, poate fi atat de fascinanta. Istoria lor, a cartilor postale cu mesaje anti naziste raspandite prin Berlin ne vorbeste despre rezistenta, orori, limite umane, lasitate si curaj.
Ce am apreciat in mod deosebit la aceasta carte?
⦁ E o poveste bine spusa, care te captiveaza si iti ofera acele momente de placere simpla a lecturii; te poti afunda in poveste uitand de timp si de orice altceva, cum eu una rareori mai reusesc sa o fac cu usurinta asa cum o faceam in adolescenta, cand aceasta evadare era atat de la indemana.
⦁ Speranta in umanitate si valori. Dupa ce urmarim oameni ca “toti ceilalti: credeau ceea ce sperau”, personaje care se tarasec prin viata cu “prea putina speranta si credinta in suflet”, indivizi ce par “atat de stersi de parca ar fi fost compusi doar din praful din birou”, “figuranti anonimi ratacind prin vartejul imens si intunecat”, ultimul capitol debuteaza intr-un mod neastepat, ce insufla un optimism aparte, inspirand cititori ale altor timpuri:
“Dar nu cu moartea vrem sa incheiem aceasta carte, ale carei pagini sunt dedicate vietii, vietii invincibile, vietii care triumfa mereu asupra infamiei si lacrimilor, asupra suferintei si mortii”.
Pare atat de zadarnic totul uneori, dar indiferent de cat de nesemnificative sunt actiunile noastre marunte, e important sa incercam mereu sa facem o diferenta si sa nu ne uitam datoria civica, indatoririle morale.
Cat de minunat ar fi daca fiecare poveste de viata s-ar putea incheia asa.