Înainte să citesc povestirile Luciei Berlin, dacă cineva mi-ar fi spus ca a izbucnit in plâns citind o povestire scurtă, aș fi suspectat persoana respectivă de oareșce instabilitate emoțională. Pentru că, până să ajung la volumul de povestiri Manual pentru femei de serviciu, aveam impresia că, în cazul povestirilor scurte, de cele mai multe ori, până se conturează decorul, se trage cortina și s-a dus momentul; altfel spus, credeam că nu e posibil să te conectezi cu adevărat cu un personaj, o idee pe parcursul a doar zece-cincisprezece pagini.

Lucia Berlin are insă capacitatea de a creiona fundalul, personajele și de a seta atmosfera după doar câteva fraze. Un astfel de exemplu este inceputul povestirii ”Carpe Diem”: ”De cele mai multe ori, sunt împăcată cu faptul că îmbătrânesc. Sunt lucruri care mă săgetează însă, cum ar fi patinatorii. Cât de liberi par, picioarele lungi care alunecă, părul care le flutură pe spate. Altfel mă bagă în sperieți, cum ar fi ușile automate ale trenurilor expres regionale din San Franciso Bay Area. Așteptarea lungă înainte să se deschidă ușile, după ce trenul s-a oprit. Nu foarte lungă, dar prea lungă. E criză de timp.” (pag. 175)

Ce este deosebit la acest volum? Autenticitatea.

În spatele povestirilor se regăsește o persoană puternică, cu multe experiențe de viață, care iși expune cu sinceritate propriile trăiri, combinându-le cu elemente fictive. Titlul acestei postări reprezintă un citat dintr-o declarație făcută de unul dintre fiii ei după moartea autoarei. De-a lungul vieții, Lucia Berlin a trăit în multe locuri: SUA, Chile, Mexic și a schimbat diverse locuri de muncă, ocupând poziții ca: profesoară de liceu, centralistă, funcționară într-un spital, femeie de serviciu, secretară etc. Experințele de lucru, creșterea celor patru fii, episodul dependenței de alcool, timpul petrecut alături de sora ei diagnosticată cu cancer in stadiu terminal, relația dificilă cu mama sa, toate sunt experiențe pentru care scrisul trebuie să fi constituit un soi de act terapeutic.

Dintre pagini răzbat empatia, înțelegerea față de pornirile umane, compasiunea, tristețea, nostalgia, regretul, durerea, acceptarea cu seninătate a anilor care trec, aprecierea bucuriilor simple ale vieții. Toate acestea sunt redate cu naturalețe și, pe alocuri, cu un umor aparte, cu care am rezonat.

Volumul publicat de Editura Art mi-a trezit interesul și față de Lydia Davis, care semnează prefața pe care am citit-o cu interes, fără să mă lupt cu tentația de a sări pagini sau paragrafe, cum fac adeseori când incep cu sectiunea cuvânt-inainte a unei cărți. Există trei volume ale autoarei disponibile în librării, volume pe care nu le-am observat până acum și pe care le-am adăugat in wishlist.

Mi-ar fi plăcut ca Lucia Berlin să fi dus la bun sfârșit măcar una dintre cele două incercări de a scrie un roman; sunt convinsă că și dacă ar fi fost slab, ar fi fost bun.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s