Michelle Obama – Povestea unei adevărate doamne

Neurmărind campania electorală a lui Obama, nici știrile din timpul celor două mandate ale sale, am citit autobiografia lui Michelle Obama, fără a fi influențată de aparițiile sale media, articole sau reportaje care s-o fi avut în prim plan pe Michelle sau pe Barack ori pe soții Obama.

Am descoperit o femeie puternică, integră, generoasă care-și prezintă cu modestie și sinceritate povestea de viață, începând cu fragmente din copilărie, adolescență și încheind cu părăsirea Casei Albe, odată cu începerea mandatului lui Trump.

Câteva motive pentru care aș recomanda această carte:

-Ilustrează, din punctul meu de vedere, ce înseamnă să duci o viață plină sens: împletirea armonioasă a vieții de familie cu cea profesională, cea din urmă fiind condusă de ideea dăruirii, susținerii altora. Și-a început cariera ca avocat, dar și-a urmat chemarea, dedicându-se proiectelor sociale, fiind motivată de dorința de a face o schimbare. Michelle a fost activ implicată in programe educaționale, sociale, menite să inspire și să susțină adolescenți din medii defavorizate, dar a inițiat și mișcări de sprijin pentru soldații americani și familiile acestora.

-E reconfortant să întâlnești un personaj cu integritate, fidel principiilor morale după care își conduce viața. Câtă eleganță în exprimare și în reacții! Iat-o de exemplu pe tânăra Michelle decizînd că nu are niciun sens să se ducă la consiliera din liceu să-i demonstreze că aceasta din urmă nu avusese dreptate cu privire la șansele lui Michelle de a intra la Princeton, înțelegând din adolescență că nu e sănătos să investești efort și energie în lucruri ce nu aduc niciun beneficiu. Spre finalul volumului, când ajungem la momentul în care Trump câștigă alegerile, uimirea și dezamăgirea sunt exprimate cu diplomație și fără amărăciune.

-Are o latură educativă, care este observată cu ușurință de către oricine e interesat de experiența formativă a personajelor, oamenilor în general. Tind să cred că ar fi o lectură utilă oricărui părinte care vrea să crească un copil ambițios, puternic și independent, atât Michelle cât și mama acesteia dovedindu-se a fi adevărate mame model.

Lectura aceasta mi-a stârnit interesul față de soții Obama și am început să ințeleg fascinația unora pentru acest cuplu. L-am adăugat pe Barack Obama în lista mea ”de citit”. Dinamica din cuplu, susținerea reciprocă, adimirația unuia față de celălalt și comunicarea îi ajută să treacă prin episoadele mai dificile și solicitante din viață. Par să fie un cuplu perfect, în cadrul căruia ambii parteneri continuă să se dezvolte.
Ar mai fi foarte multe de spus, dar povestea lui Michelle rămăne o experiență unică, fiecare cititor descoperind unghiuri, perspective, emoții care pot scăpa altora. E genul de lectură a cărei interpretare e nuanțată de ce am trăit, ce căutăm, ce ne doare.

Poveste depre oameni invizbilli

Născut în 1893 sub numele Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen, scriitorul și-a ales pseudonimul Hans Fallada din poveștile fraților Grimm. În adolescență s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, acest lucru contribuind, aparent, mai târziu, la dependența de morfină. La 18 ani cade de acord cu un prieten să se împuște unul pe altul într-un duel simulat, în urma căruia prietenul lui Hans Fallada moare. Fallada încearcă fără succes să se sinucidă și sfârșește într-o instituție psihiatrică. Fără studii liceale finalizate, cu epsioade de dependență de alcool și droguri, a fost condamnat de două ori la inchisoare datorită unor înșelăciuni la locul de muncă. A avut diverse slujbe în agricultură, turism și jurnalism. Toate acestea sunt câteva frânturi din biografia unui scriitor care, cu siguranță, nu a avut o viață banală sau ușoară. Tumultul acestei vieți a generat probabil combustibilul necesar pentru anumite părți ale operei sale. Există trăiri și dialoguri ce nu pot fi exclusiv rodul imaginației.

Romanul “Și acum ce facem, micuțule?” spune povestea lui Johannes Pinneberg și a Emmei Morschel, care, tineri fiind și la începutul relației, se decid să se căsătorească pentru a crește împreună copilul ce urmează să-l aibă. Fără să-și fi făcut planuri de viitor și cu condiții financiare departe de invidiat, amândoi sunt înarmați doar cu încrederea în iubirea dintre ei și credința că, într-un fel sau altul, lucrurile se vor rezolva.

Ne aflăm în Germania, în timpul marii crize economice (1929-1933), cu tulburări politice și un climat economic deloc favorabil, când pentru omul de rând simpla supraviețuire putea fi o adevărată provocare.
Personajele principale se târăsc de la o zi la alta în cele mai modeste condiții, din ce în ce mai vlăguiți de incertitudine, umilințe și lipsa oricăror perspective. Îi urmărim pe tinerii soți Pinnberg cum se mută dintr-un loc intr-altul, sperănd la o întorsătură favorabilă a lucrurilor, doar pentru a se afunda mai rău.

Pentru Johannes Pinneberg găsirea unui nou loc de muncă nu aduce o bucurie de durată, căci fiecare bănuț trebuie în continuare drămuit cu mare atenție, iar la scurt timp apare stresul dat de presiunea locului de muncă. În teorie, poziția unui vânzător la un magazin de confecții pare a fi o slujbă destul de lejeră, fără prea multe bătăi de cap. Însă impunerea unuei cote minime de vânzări pe lună, setată la o valoarea destul de mare, îi induce lui Pinneberg un asemenea stres, încât își pierde din șarmul natural pe care-l avea de obicei în interacțiunile cu clienții și devine clar că e doar o chestiune de timp până cănd va claca.
Și odată ce declinul se accelerează, episoadele umilitoare cresc în frecvență până când personajul simte că pur și simplu “nu mai aparține acestei lumi, că e alungat pe bună dreptate: aluncase, se scufundase, era terminat. Ordine și curățenie: fuseseră odată. Muncă și o pâine sigură: fuseseră odată. Avansare și speranță: fuseseră odată. Sărăcia nu înseamnă numai mizerie, sărăcia e și o vină, sărăcia e și o pată, sărăcia înseamnă suspiciune.”(pag. 351)

O descriere a sărăciei și a sentimentelor induse de aceasta care a fost și este valabilă dincolo de Germania marii crize economice.

Ce dă putere personajelor? Iubirea. Este o iubire simplă, care va dăinui.

Ce nu am apreciat la ediția în limba română a fost traducerea numelui de alint folosit de Pinneberg, care i se adresează Emmei cu “Mielușica”. Tare greu mi-a fost să trec peste “melodicitatea” acestui nume folosit și să empatizez cu personajul principal feminin și cu soțul ei, dată fiind imaginea stereotipă a acestui cuplu, formată instant in mintea mea la apariția acestei “Mielușele”. A fost vreodată cineva apelată cu acest diminutiv în toată istoria României? Mie mi-a stricat un pic din savoarea lecturii. Aș fi fost mulțumită cu păstrarea numelui în germană (Lammchen) însoțit de o notă explicativă la subsolul paginii, eliminând astfel conotațiile peiorative ale acestui diminutiv.
Aș recomanda ca acest roman să fie citit inaintea romanului “Fiecare moare singur”, cel din urmă fiind mai captivant din punctul meu de vedere, personajele și intrigile fiind mai complex construite. Dealtfel, a citi operele unui autor in ordine cronologică pare să fie mereu o idee bună.


Întâlniri ce nu au mai avut loc

De cele mai multe ori, albumele stufoase de artă, enciclopediile cu coperți cartonate, pagini lucioase și ilustrații deosebite își pierd din farmec odată ce ajung pe raftul unei biblioteci personale. Ca niște flori culese, mai au parte de câteva zile de atenție, după care, perioada de glorie le trece. Cel puțin așa mi se întâmplă mie, căci n-o să iau niciodată enciclopedia civilizației antice, care cântărește vreo trei kilograme, seara în pat. Nici albumul despre suprarealism si Desmond Morris n-o să fie prea curând cartea de pe noptieră, căci m-ar ofusca lupta cu datul paginilor uriașe în loc să mă afund lin in lumea viselor.

“Greatest Books You’ll Never Read: Unpublished Masterpieces by The World’s Greatest Writers” este insă un album de referințe literare ce se deosebește de majoritatea albumelor și enciclopediilor prin formatul practic (19 x 2.5 x 24.8 cm), greutatea decentă (880 de grame arată cântarul meu de bucătărie) și prin abordarea diferită, documentând ceea ce ar fi putut să se intâmple.

Ce ar fi publicat Saul Bellow dacă nu ar fi avut o epifanie in timp ce se plimba pe străzile Parisul? În vremea aceea orașul îl deprima; vremea, diferențele culturale, toate l-au făcut pe Saul Bellow să nu îndrăgească Parisul care-i devenise noua casă în 1948. Începuse lucrul la un roman ce nu a fost finalizat (“Crabul și fluturele”) și, într-una din plimbările sale, observând o scenă banală din viața Parisului, povestea lui Augie March a devenit clară. Probabil dospise multă vreme, dată fiind ușurința cu care “Aventurile lui Augie March” s-au așternut pe hârtie, lăsănd neterminat “Crabul și fluturele”.
Ce nu ne-a spus Sylvia Plath? Cine e John Rushkin? Oare va reuși altcineva să incheie cu succes romanul “Sandition” a lui Jane Austen? Și ca bonus, vom avea oare parte și de o ecranizare BBC? Redau romanele Irenei Nemirovsky ceva din tumultul vieții sale? și multe alte întrebări, unele adresate de autor, altele iscate de această lectură.

Proiecte literare nefinalizate, lucruri neștiute din viața unor scriitori faimoși, descoperirea unor autori necunoscuți, influențe ale literaturii în cinematografie, pictură etc. și alte delicii literare pe parcursul a mai bine de 200 de pagini care încântă și vizual prin ilustrațiile deosebite, majoritatea capturând coperți de carte cu un design aparte și atât de frumoase, încât le-aș vedea înrămate într-un muzeu al literaturii.

”Povești adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape”

Înainte să citesc povestirile Luciei Berlin, dacă cineva mi-ar fi spus ca a izbucnit in plâns citind o povestire scurtă, aș fi suspectat persoana respectivă de oareșce instabilitate emoțională. Pentru că, până să ajung la volumul de povestiri Manual pentru femei de serviciu, aveam impresia că, în cazul povestirilor scurte, de cele mai multe ori, până se conturează decorul, se trage cortina și s-a dus momentul; altfel spus, credeam că nu e posibil să te conectezi cu adevărat cu un personaj, o idee pe parcursul a doar zece-cincisprezece pagini.

Lucia Berlin are insă capacitatea de a creiona fundalul, personajele și de a seta atmosfera după doar câteva fraze. Un astfel de exemplu este inceputul povestirii ”Carpe Diem”: ”De cele mai multe ori, sunt împăcată cu faptul că îmbătrânesc. Sunt lucruri care mă săgetează însă, cum ar fi patinatorii. Cât de liberi par, picioarele lungi care alunecă, părul care le flutură pe spate. Altfel mă bagă în sperieți, cum ar fi ușile automate ale trenurilor expres regionale din San Franciso Bay Area. Așteptarea lungă înainte să se deschidă ușile, după ce trenul s-a oprit. Nu foarte lungă, dar prea lungă. E criză de timp.” (pag. 175)

Ce este deosebit la acest volum? Autenticitatea.

În spatele povestirilor se regăsește o persoană puternică, cu multe experiențe de viață, care iși expune cu sinceritate propriile trăiri, combinându-le cu elemente fictive. Titlul acestei postări reprezintă un citat dintr-o declarație făcută de unul dintre fiii ei după moartea autoarei. De-a lungul vieții, Lucia Berlin a trăit în multe locuri: SUA, Chile, Mexic și a schimbat diverse locuri de muncă, ocupând poziții ca: profesoară de liceu, centralistă, funcționară într-un spital, femeie de serviciu, secretară etc. Experințele de lucru, creșterea celor patru fii, episodul dependenței de alcool, timpul petrecut alături de sora ei diagnosticată cu cancer in stadiu terminal, relația dificilă cu mama sa, toate sunt experiențe pentru care scrisul trebuie să fi constituit un soi de act terapeutic.

Dintre pagini răzbat empatia, înțelegerea față de pornirile umane, compasiunea, tristețea, nostalgia, regretul, durerea, acceptarea cu seninătate a anilor care trec, aprecierea bucuriilor simple ale vieții. Toate acestea sunt redate cu naturalețe și, pe alocuri, cu un umor aparte, cu care am rezonat.

Volumul publicat de Editura Art mi-a trezit interesul și față de Lydia Davis, care semnează prefața pe care am citit-o cu interes, fără să mă lupt cu tentația de a sări pagini sau paragrafe, cum fac adeseori când incep cu sectiunea cuvânt-inainte a unei cărți. Există trei volume ale autoarei disponibile în librării, volume pe care nu le-am observat până acum și pe care le-am adăugat in wishlist.

Mi-ar fi plăcut ca Lucia Berlin să fi dus la bun sfârșit măcar una dintre cele două incercări de a scrie un roman; sunt convinsă că și dacă ar fi fost slab, ar fi fost bun.

Fiecare moare singur

Hans Fallada este un scriitor de care nu auzisem pana in primavara acestui an, cand cei de la editura Art au reeditat in minunata serie Carti Cult romanul “Fiecare moare singur”. Coperta sa deosebita si titlul atat de sincer si indraznet mi-au atras atentia la un targ de carte de la care nu am putut pleaca fara aceasta fermecatoare editie. Au mai trecut cateva luni pana m-am apucat de ea, intrucat ma asteptam la mai bine de 700 de pagini de “doom and gloom”. Experienta a fost insa cu totul alta.
Publicata initial in 1947, pornind de la fapte reale, romanul spune povestea unor cetateni ai Berlinului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Personaje care incearca in felul lor unic sa opuna rezistenta sistemului nazist si sa faca fata interactiunilor si dialogurilor absurde, ce devin parte a realitatii lor zilnice sau, pur si simplu, sa evadeze din realitate. Tradusa in engleza si publicata pentru prima data in UK in 2009, la mai bine de 60 de ani de la prima sa aparitie, cartea s-a bucurat de un succes atipic pentru o carte atat de veche. Aparitia sa in top 50 al editurilor din UK la vremea acea nu e insa suprinzatoare.
Forta narativa a autorului este una aparte. Multe paragrafe creaza atmosfera filmelor din anii 40-50, acelea in care interventiile naratorului aduc un plus de valoare povestii, accentuand suspansul sau subliniand o perspectiva, care altfel ar fi putut ramane neobservata. Coperta se potriveste de minune acestei atmosfere “alb-negru”.
Titlul alternativ al romanului este “Singur in Berlin”, denumire aleasa de editura Polirom cand a publicat acest roman in 2012. Prefer titlul editiei publicate de editura Art; probabil ca fara nota usor dramatica a acestuia ar mai fi trecut cativa ani pana sa-l descopar pe Fallada.
Personaje ramase fara speranta, indivizi marunti ce capata putere intr-un sistem ce ofera autoritate celor usor de manipulat pentru a controla la randul lor, farmecul trist al unui oras surprins intr-o perioada plina de nelinisti, toate inchegate intr-o poveste atemporala din perspectiva naturii umane. O poveste captivanta, presarata pe alocuri cu umor negru, suspans si franturi de dialoguri absurde. Interesant ca, uneori, aceste dialoguri suna foarte familiar, rezonand intr-o oarecare masura cu discutiile pe care le avem in zilele noastre in anumite imprejurari: conversatii cu angajati ai diferitelor institutii, dialoguri pe casa scarii, dezbateri corporatiste etc.

Nu as fi crezut ca povestea unui cuplu simplu din Berlinul celui de-al doilea razboi mondial, poate fi atat de fascinanta. Istoria lor, a cartilor postale cu mesaje anti naziste raspandite prin Berlin ne vorbeste despre rezistenta, orori, limite umane, lasitate si curaj.
Ce am apreciat in mod deosebit la aceasta carte?
⦁ E o poveste bine spusa, care te captiveaza si iti ofera acele momente de placere simpla a lecturii; te poti afunda in poveste uitand de timp si de orice altceva, cum eu una rareori mai reusesc sa o fac cu usurinta asa cum o faceam in adolescenta, cand aceasta evadare era atat de la indemana.
⦁ Speranta in umanitate si valori. Dupa ce urmarim oameni ca “toti ceilalti: credeau ceea ce sperau”, personaje care se tarasec prin viata cu “prea putina speranta si credinta in suflet”, indivizi ce par “atat de stersi de parca ar fi fost compusi doar din praful din birou”, “figuranti anonimi ratacind prin vartejul imens si intunecat”, ultimul capitol debuteaza intr-un mod neastepat, ce insufla un optimism aparte, inspirand cititori ale altor timpuri:
“Dar nu cu moartea vrem sa incheiem aceasta carte, ale carei pagini sunt dedicate vietii, vietii invincibile, vietii care triumfa mereu asupra infamiei si lacrimilor, asupra suferintei si mortii”.
Pare atat de zadarnic totul uneori, dar indiferent de cat de nesemnificative sunt actiunile noastre marunte, e important sa incercam mereu sa facem o diferenta si sa nu ne uitam datoria civica, indatoririle morale.
Cat de minunat ar fi daca fiecare poveste de viata s-ar putea incheia asa.


Welcome to My New Books Blog

“What really knocks me out is a book that, when you’re all done reading it, you wish the author that wrote it was a terrific friend of yours and you could call him up on the phone whenever you felt like it. That doesn’t happen much, though.”

— J.D. Salinger

This is the first post on my new blog. I’m just getting this new blog going, so stay tuned for more. Subscribe below to get notified when I post new updates.